„Desculț mi-a umbrit poezia. Desculț mi-a umbrit toate cărțile pe care le-am scris din decembrie 1948 până astăzi. Dar Desculț m-a și ajutat: m-a făcut să scriu mai departe, să caut ceva nou și deosebit. Așa au apărut pe rând „Rădăcinile sunt amare”, „Jocul cu moartea”, „Pădurea nebună”, „Șatra”, „Ce mult te-am iubit”, „Vîntul și ploaia… ”

„Dacă mai iubesc această carte!… O iubesc, încă, și o voi iubi totdeauna…” (Zaharia Stancu)

Zaharia Stancu a fost scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder. El rămâne, și după moarte, un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieții. Talentul și îndeosebi ușurința de a scrie i-au întins capcane pe care n-a știut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate. Scrisul său nu are adâncime. Pe măsură ce adună o experiență, o și diluează în excese repetitive. Mai ales prozatorul a avut cel mai mult de suferit din cauza aceasta, deși e mult mai titrat decât poetul. Totuși, opera lui Stancu, oricât de inegală și plină de inconsecvențe, impune prin cantitate și prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.

La 5 octombrie 1902, se naște în comuna Salcia, județul Teleorman, al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei (născută Delcea Bratu). Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării. Elev întârziat al școlii primare din comună, cu lecturi pătimașe amestecate, de la „Minunile Sfântului Sisoe” la „Crimă și pedeapsă”, scrie în același timp „balade kilometrice”, cărora le dă foc din discreție sau jenă.

Ucenic, din vara anului 1915, la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede, are o existență picarescă, fiind, rând pe rând, vânzător într-o băcănie, tutungiu, hoinar prin Balcani și mic slujbaș la judecătoria de ocol din Turnu-Măgurele. Începe studiile liceale în 1920 și le termină, în particular, la 26 de ani.

Debutează ca poet în coloanele revistei „Adevărul literar și artistic”, după ce începe să publice articole în cotidianul „Victoria”. Colaborează la „Săgetătorul”, „Universul literar”, „Gândirea”. Începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul”. În anul 1927, Zaharia Stancu debutează editorial cu volumul de poezii „Poeme simple”, premiat de Societatea Scriitorilor Români.

În 1931, își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ajungând să-și ia licența destul de târziu. Atras de proză, editează el însuși revista „Azi” (1932-1940), revistă mensuală de literatură, critică și artă, cotidianul „Credințe” (1934), în colaborare cu revista „Lumea românească” (1937-1939), iar în 1940 conduce „Revista Română”. Între timp, publică câteva volume de poezii și două romane: „Taifunul” (1937) și „Oameni în joben” (1941). Datorită convingerilor antifasciste, a fost întemnițat la Târgu-Jiu, perioadă ce o va evoca în volumul „Zile de durere ”. În 1946, îndeplinește funcția de director al Teatrului Național din București, apoi cea de președinte al Societății Scriitorilor Români (1947). În 1955, devine membru al Academiei Române și în 1966 al Uniunii Scriitorilor. Laureat al Premiului de Stat, a fost distins în 1971, cu Premiul „Herder” al Universităţii din Viena. Încetează din viață la 5 decembrie 1974, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.

Referințe bibliografice:

– Bugariu, Voicu. „Zaharia Stancu”, București, Editura Albatros, 1974;

– „Dicționar antologic de prozatori”, București, Editura Niculescu, 1998, p. 313-316;

– „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, București, Editura Albatros, 2000, p.784-787;

– Ionescu, Mariana. „Introducere în opera lui Zaharia Stancu”, București, Editura Minerva, 1985;

– „100 cei mai mari scriitori români”, București, Editura Lider, 2005, p.231-234;

– Stancu, Zaharia. „Versuri”. Ediție îngrijită, Postfață, Tabel cronologic și Bibliografie de Aureliu Goci, București, Editura 100+1 Gramar, 2002, p.263-264;

– „Zaharia Stancu interpretat de Adrian Anghelescu, Virgil Ardeleanu…”, București, Editura Eminescu, 1972, p.97.

Foto: volume din colecțiile Bibliotecii Județene „I.A. Bassarabescu”Giurgiu

Simona Tănase, bibliotecar