15 ianuarie 1850, Botoșani – 15 iunie 1889, București

Poet, prozator și jurnalist, Mihai Eminescu este socotit de cititorii români și de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit și „luceafărul poeziei românești”.

Primii ani

– 15 ianuarie 1850 – Se naște, la Botoșani, Mihai, al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884) și al Ralucăi, născută Iurașcu (1816-1876);

– 1858 – Mihai Eminescu se înscrie în clasa a treia primară, la National Hauptschule, în Cernăuți, după ce făcuse primele clase acasă, în satul Ipotești;

– 1859 – 1860 – Termină clasa a IV-a primară, clasificat al 5-lea dintre 82 de elevi.

Anii de formare

– 1860 – Toamna, se înscrie în clasa I, la K. K. Ober Gymnasium, din Cernăuţi;

– 1861 – 1862 – Urmează clasa a II-a de gimnaziu, pe care o repetă în 1862-1863, întrerupând-o în aprilie 1863, când se întoarce la Ipoteşti;

– 1864 – I se refuză o cerere de bursă la gimnaziul din Cernăuţi, la 21 martie;

– 15 martie 1865 – Demisionează din postul de copist pe care-l ocupa la Comitetul permanent al judeţului Botoşani. Însoţeşte trupa teatrală „Fanny Tardini-Vlădicescu”, toamna revenind la Cernăuţi şi instalându-se în casa lui Aron Pumnul, ca bibliotecar.

Debutul

– 12 ianuarie 1866 – Debut cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, într-o broşură votitivă, „Lăcramioarele învăţăceilor gimnagiaşti”. La 25 februarie, publică în „Familia”, din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan în Mihai Eminescu, poezia „De-aş avea”. Pe vară, se află, ca privatist, la Blaj.

Sufleor şi copist

– 1867 – Actor şi sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale, din Bucureşti;

– 1868 – Din mai până în toamnă, colindă, cu trupa lui Matei Pascaly, prin Transilvania şi Banat. Începe să lucreze la romanul „Geniu pustiu”. Din toamnă – sufleor la Teatrul Naţional;

– 1869 – Duminică, 16 martie, asistă, cu Ioniţă Bădescu şi V. Dumitrescu-Păun, la reprezentarea piesei „Dama cu camelii”, de Al. Dumas-fiul. La 1 aprilie, intră în societatea folcloristică „Orientul”, a lui Gr. H. Grandea. Colindă cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina. Reţinut de tatăl său la Botoşani, este trimis toamna la Universitatea din Viena, unde se înscrie ca student la filosofie, devenind şi membru al societăţii studențeşti „România”. La Bucureşti, îl cunoscuse pe I. L. Caragiale şi, tot aici, îl cunoaşte pe Ioan Slavici.

Student la Viena şi Berlin

– 1870 – Debut publicistic la „Albina” şi articole de politică naţională la „Federaţiunea”, de Pesta. La 15 aprilie, publică prima poezie, „Venere şi Madonă”, în „Convorbiri literare”. În noiembrie, îi apare, în aceeaşi revistă, „Făt-Frumos din lacrimă”. Ia parte la lucrările pentru serbarea de la Putna, iar după aceea, merge la Ipoteşti;

– 1871 – Urmează, în continuare, la Viena, ca student auditor, cursuri de filosofie, drept, economie politică şi filologie romanică. În august, e la Ipoteşti, apoi la Cernăuţi şi la Putna, la serbări, cu Slavici, Th. Ştefanelli, Pamfil Dan şi alţii. Ascultă cuvântarea lui A.D. Xenopol despre răpirea Bucovinei;

– 1872 – Continuă studiile la Viena. La 1 septembrie, citește, la „Junimea”, în Iași, nuvela „Sărmanul Dionis”, care se publică în „Convorbiri literare”. În noiembrie, e la Berlin, iar în decembrie, se înscrie la Universitate, ca student regulat, ceea ce înseamnă că, între timp, căpătase un certificat de absolvire a studiilor liceale. Are profesori vestiți: pe Duhring, Zeller, Helmholtz, Du Bois-Raymond, Lepsius, Droysen, Althaus, Bonitz;

– 1873 – Urmează, în continuare, cursuri de filosofie, istorie și economie politică, la Universitatea din Berlin;

– 1874 – Secretar al reprezentantului diplomatic N. Krețulescu, cu treizeci de taleri pe lună, e și student. Studiază filosofia lui Kant, din care începe să traducă. Voia sa obțină o licență, Maiorescu propunându-i un doctorat în străinătate. Medita la un roman, „Aur, mărire și amor”, în care vroia să integreze fragmente mai vechi sau la care lucra. Netrecându-și niciun examen, vine toamna la Iași și, la 1 septembrie, Maiorescu îl numește director al Bibliotecii Centrale Universitare. Prin intermediul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității, cunoaște pe Veronica Micle, soția lui Ștefan Micle, rectorul universității.

Reîntoarcerea în țară

– 1875 – Suplinește pe A. D. Xenopol și Samson Bodnărescu, la Institutul Academic. Destituit, la 1 iulie, din postul de bibliotecar, în urma unor intrigi, e numit revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Cunoscând acum pe Ion Creangă, scriu amândoi câte un basm cu erou central asemănător, al lui Eminescu numit „Călin” (extras din cal), iar al lui Creangă „Făt-frumos fiul iepei”. Amândouă în proză, basmele rămân nepublicate;

– 1876 – La începutul verii, guvernul liberal destituie pe Eminescu din postul de revizor școlar. Este primit redactor al părții neoficiale și corector al „Curierului de Iași”, unde publică nuvela „La aniversare” și „Cezara”. Vrea să convingă pe Veronica Micle, mamă a două fete, să fugă cu el în lume. Veronica pleacă în vacanță, și Eminescu, întors, la 15 august 1876, de la înmormântarea mamei sale, o acuză de ușurătate. Scrie elegia „Pierdută pentru mine zâmbind prin lume treci”;

– Scrisoare trimisă de Veronica Micle lui Mihai Eminescu în 10/22 decembrie 1881 – original Ipoteşti;

– 1877 – Silit să scrie lucrări în care nu credea, la începutul toamnei, demisionează de la „Curierul de Iași”. La 27 octombrie, este numit redactor al ziarului „Timpul”, din București și, lăsând o scrisoare violentă Veronicăi, părăsește Iașul;

– În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut, pe lângă Viena. În decembrie, îi apare volumul ,,Poezii”, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu);

– Anii dintre 1883-1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Practic, nu scrie nimic sau foarte puţin. Mihai Eminescu se stinge din viaţă, la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori, ora 3), în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În ,,Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), George Călinescu a scris aceste emoţionante cuvinte despre moartea poetului: ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale “

Statuia lui Mihai Eminescu din Parcul Alei, Giurgiu

Statuia lui Mihai Eminescu este considerată cea mai importantă statuie din punct de vedere artistic, din orașul nostru, opera aparținând sculptorului Corneliu Medrea, din anul 1938.

Statuia are fundația turnată din beton, soclul este din piatră, iar pe aceasta este inscripționat „EMINESCU 1850-1889’’. În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, cu ocazia zilei de naștere a poetului național, cetățenii din Giurgiu, iubitori de literatură, se adună în Parcul Alei pentru a lăsa, ca semn de prețuire pentru marele poet, buchete de flori, sau ca să recite cele mai cunoscute poezii ale sale („Scrisorile I, II, III, IV, V”; „Epigonii”; „Doina”; „Luceafărul”; „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”; „Pe lângă plopii fără soț” ș.a.)

Statuia reaminteşte giurgiuvenilor, că, în peregrinările din tinereţea sa, marele poet a trecut şi pe la Giurgiu, unde a muncit în portul Ramadan o jumătate de an.

Foto: expoziţii de carte Mihai Eminescu la toate cele 4 secții ale Bibliotecii Județene „I. A. Bassarabescu” Giurgiu