1. Care a fost prima mare schimbare pe care ați simțit că trebuie să o implementați la Teatrul „Tudor Vianu” când ați preluat managementul?

Prima mare schimbare pe care am simțit că trebuie să o fac a fost să redeschid teatrul către oameni. Nu doar să existe spectacole în program, ci să se simtă că teatrul respiră împreună cu orașul. Când am preluat managementul, am simțit nevoia să reconstruim încrederea publicului, să aducem energie nouă și să arătăm că Teatrul „Tudor Vianu” poate fi mai mult decât o sală în care vii sâmbăta sau duminica la spectacol.

Pentru mine, teatrul trebuia să devină din nou un loc viu: pentru copii, pentru adolescenți, pentru adulți, pentru profesori, pentru artiști, pentru oameni care poate nu mai intraseră de mult într-o sală de spectacol. De aceea, una dintre primele direcții a fost diversificarea activității: spectacole pentru toate vârstele, proiecte educaționale, evenimente pe esplanadă, colaborări cu școli, parteneriate cu universități de artă, spectacole în deplasare și proiecte care să apropie publicul de instituție.

A fost, de fapt, o schimbare de ritm și de atitudine. Mi-am dorit ca teatrul să nu mai fie perceput ca un loc distant, ci ca un spațiu cald, accesibil, curajos și prezent în viața comunității.

2. Din poziția de actor, vedeţi scena dintr-un unghi artistic; din cea de manager, vedeţi cifre, bugete și logistică. Cum reușiți să împăcați artistul Ana Daponte cu managerul Ana Daponte?

Nu le văd ca pe două persoane aflate în conflict, deși, recunosc, uneori se mai contrazic. Artistul din mine vrea emoție, libertate, risc, frumusețe, iar managerul trebuie să se uite la bugete, contracte, echipe, termene, avize și realitatea concretă a fiecărei zile. Dar cred că tocmai întâlnirea dintre aceste două perspective m-a ajutat foarte mult.

Faptul că sunt actor mă face să înțeleg din interior fragilitatea procesului artistic. Știu câtă vulnerabilitate există într-o repetiție, câtă nevoie de încredere are un artist și cât de important este ca un spectacol să nu fie tratat doar ca un produs. Pe de altă parte, experiența de manager m-a învățat că emoția are nevoie de structură ca să ajungă la public. Un spectacol nu se naște doar din inspirație, ci și din organizare, buget, comunicare, tehnică, promovare și foarte multă muncă invizibilă.

Încerc să împac cele două părți printr-o întrebare simplă: cum putem păstra sensul artistic, fără să pierdem responsabilitatea față de instituție? Când găsesc răspunsul la această întrebare, simt că artista și managerul din mine lucrează împreună, nu una împotriva celeilalte.

3. Care este echilibrul ideal, în viziunea dumneavoastră, între piesele clasice, care atrag un public tradițional, și teatrul contemporan sau experimental?

Cred că un teatru sănătos are nevoie și de rădăcini, și de curaj. Piesele clasice sunt importante pentru că ne dau continuitate, repere, memorie culturală. Publicul are nevoie să se întâlnească în continuare cu Caragiale, cu basmul românesc, cu marile texte, cu povești care au trecut proba timpului. Dar, în același timp, teatrul nu poate trăi doar din nostalgie. El trebuie să vorbească și despre lumea de azi, despre neliniștile de acum, despre limbajul tinerilor, despre teme sociale și despre forme noi de expresie.

Pentru mine, echilibrul ideal nu înseamnă să punem clasicul într-o parte și contemporanul în alta, ca și cum s-ar exclude. Dimpotrivă, cred că ele se pot lumina reciproc. Un text clasic poate fi adus aproape de public printr-o lectură proaspătă, iar un spectacol contemporan poate avea profunzime și rigoare, nu doar noutate de formă.

La Giurgiu, am încercat să construim un repertoriu variat: spectacole pentru copii inspirate din basme sau literatură, spectacole pentru adulți, producții contemporane, teatru documentar, spectacole-lectură, improvizație, proiecte educative și chiar forme imersive. Publicul are gusturi diferite, iar teatrul trebuie să aibă generozitatea de a crea mai multe uși de intrare.

4. Giurgiu este un oraș cu o comunitate restrânsă, dar poate fi o provocare să aduci publicul tânăr la teatru. Ce strategii aveți pentru a atrage generația Z și Millennials în sală?

Publicul tânăr nu poate fi adus la teatru doar spunându-i „veniți, pentru că teatrul este important”. Trebuie să îi arăți că teatrul poate fi despre el, despre emoțiile lui, despre ritmul lui, despre întrebările lui. Generația Z și Millennials au crescut cu imagine, viteză, interacțiune, digital, conținut scurt, dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de profunzime. Din contră, cred că au o foame mare de autentic, doar că trebuie să găsim limbajul potrivit.

De aceea, am mers pe mai multe direcții. În primul rând, am dezvoltat proiecte dedicate adolescenților și tinerilor, cum este programul „COOLtura – e Cool să fii Cult!”, proiectele de teatru-lectură, spectacolele de improvizație și trupa de adolescenți „Vreau să fiu artist”. Apoi, am mizat pe evenimente care ies din formula clasică a spectacolului de seară: festivalul PLAY Giurgiu, proiecții, ateliere, activități interactive, evenimente în aer liber, proiecte pe esplanada teatrului.

Foarte importantă este și comunicarea. Tinerii trebuie să ne vadă acolo unde sunt ei: pe Instagram, pe Facebook, în conținut video, în imagini vii, în mesaje directe și sincere. Dar, dincolo de promovare, cel mai important este ca atunci când ajung la teatru să simtă că nu au fost păcăliți: că experiența este vie, actuală și că merită să revină.

5. Cum vedeți rolul cultural al teatrului în comunitate, dincolo de spectacolele de weekend? Aveți în plan proiecte de teatru social, educațional sau ateliere pentru giurgiuveni?

Pentru mine, teatrul nu este doar o instituție care produce spectacole. Este un loc de întâlnire, de educație, de vindecare uneori, de dialog și de apartenență. Într-un oraș precum Giurgiu, teatrul are o responsabilitate și mai mare, pentru că nu există foarte multe spații culturale alternative. Asta înseamnă că teatrul trebuie să iasă din ideea de program de weekend și să fie prezent în viața comunității în mai multe feluri.

Am dezvoltat și susținut proiecte educaționale, sociale și comunitare tocmai din această convingere. Am lucrat cu școli, licee, grădinițe, cu tineri, cu adolescenți, cu organizații locale, cu instituții publice. Am avut proiecte pe teme de bullying, anticorupție, educație ecologică, sănătate mintală, violență domestică, lectură, patrimoniu și implicare civică. Caravana Culturală a dus spectacole și activități în afara orașului, acolo unde accesul la cultură este mai dificil.

Mi-aș dori ca teatrul să fie perceput ca un partener al comunității, nu doar ca o clădire frumoasă din centrul orașului. Să fie locul în care un copil vede primul spectacol, un adolescent prinde curaj să vorbească, un adult se regăsește într-o poveste, iar un artist simte că are unde să creeze.

Partea a doua a interviului cu Ana Sivu-Daponte, managerul Teatrului “Tudor Vianu” Giurgiu va fi publicată într-o ediţie viitoare.