De o bună bucată de timp parcă trăiesc într-un coşmar din care nu pot să mă trezesc. Azi noapte în interiorul coşmarului am mai avut un coşmar care nu m-a lăsat să dorm. Mă uit la ceasul după noptieră este 3 dimineaţa. Îmi iau halatul  ce de cu seară îl lăsasem jos lângă marginea patului. Ies uşor să nu-mi deranjez consoartă. Ies din dormitor încă buimac şi speriat  de ce visasem. Trec pe la baie şi-mi dau cu puţină apă rece pe faţa întrebându-mă oare cât timp ne vom mai bucura de apa de la robinet. Ajung în birou. Îmi amintesc că în sufragerie mai am un rest de cafea rămas de seara. Mă duc şi iau cafeaua.  Am interzis de la şefa să fumez  în birou. Mă risc ! Iau scrumiera din bucătărie şi înarmat cu un rest de cafea, scrumiera şi nelipsitul pachet de ţigări  mă aşez în faţa calculatorului. În timp ce acesat se chinuie să pornească îmi frec puţin degetele amorţite, beau o gură de cafea rece, îmi aprind ţigara şi mă apuc să scriu coşmarul.

De cum am aţipit cu televizorul deschis am început să văd clişee de parcă se petreceau aevea. În primul clişeu îi vedeam pe cavalerii teutoni încoţopeniţi în armurile  de fier, cu suliţele şi săbiile lor lungi care striveau sub copitele cailor femei, copii şi bătrâni în numele lui Dumnezeu. După care vedeam câţiva copaci răzleţi fără frunze, plini de corbii care din când în când coborau şi cu ciocurile sfârtecau cadavrele cu un croncănit de învingători. De fapt şi de drept ei erau singurii câştigători. Într-o altă secvenţă parcă din aceeaşi perioadă vedeam femei arse pe rug, iar mulţimea îndobitocită bolnavă de lepră striga: “ Omorâţi vrăjitoarele “.

Un alt clişeu al coşmarului m-a dus în perioada celui de-al doilea război mondial. Război pornit de Hitler în numele lui Dumnezeu şi a rasei lui de arieni împotriva celorlalte rase. Simţeam mirosul de gaze de eşapament amestecat cu gustul dulceag al sângelui. Vedeam trupurile oamenilor sfârtecate de armele automate. Vedeam grămezi de trupuri goale moarte alături de care stătea cel supranumit Îngerul Morţii, unul dintre cei mai mari criminali ai lumii, Josef Mengele. După care iar vedeam corbii şi şobolanii care se înfruptau din trupurile moarte sau aflate în agonia morţii. Corbii şi şobolanii singurii câştigători. După care în cap îmi sună urletul durerii, al morţii din Hiroshima şi Nagasaki şi văd ciupercile care-mi ard ochii şi simt arsura care-mi topeşte carnea, după care nu mai simt nimic. Se lasă peste tot şi peste toate praful uitării.

După acest clişeu văd perioada comunistă. Văd un puşcăriaş politic tânăr ce de-abia îi mijiseră primii tulei ai mustăţii, costeliv, închis la Doftana, căruia îi smulg cu cleştele unghiile de la mâini. Puşcăriaşul urlă de durere în timp ce torţionarii râd. După care văd mulţi oameni agăţaţi de uşile trenurilor, de uşile autobuzelor care în glumă ţinând în mână  un leu strigă: “ Băi Gicăăă!!! Dă mă banii de bilet din mână în mână până-n fund la taxatoare “ . Apoi îl văd pe socrul meu decedat de ceva vreme, fost deţinut politic, recunoscut luptător în rezistenţa anticomunistă care ascultă România Liberă şi Vocea Americii la un radio Pacific unde se vorbea despre noua ordine mondială şi globalizare.  Visul mă duce în aceeaşi perioadă într-o mare mulţime de oameni care de data aceasta nu mai strigă “omorâţi vrăjitoarele”, strigau “moarte dictatorilor” şi făceau acest lucru afişând un zâmbet cinic sau poate mai de grabă tâmp. Se aude zgomot de mitralieră, cad câţiva oameni seceraţi la pământ şi mor. După acoperişurile blocurilor, cutii de chibrituri, în coşmarul meu iar apar corbii şi şobolanii, singurii câştigători.

Coşmarul continuă de această dată mă găsesc în Parlamentul României unde sunt doar câţiva oameni, restul politicienilor sunt doar nişte marionete îmbrăcate ce au au în faţă şorţuleţe. Toate sunt legate cu sfori ce duc undeva spre  în sus. Încerc să văd unde duc sforile, îmi este imposibil să aflu. Mă uit la chipurile marionetelor şi observ că poartă nişte măşti identice ce au desenate pe chip un rânjet sinistru. Trag de o mască după faţa unei marionete şi văd un cap de mort, mai trag de una acelaşi chip de mort, continui până obosesc. Absolut toate marionetele cu şorţuleţ au acelaşi chip de mort. În cap mi se derulează repede câteva imagini cu boala vacii nebune pe care nu o puteau avea decât vacile,  gripa aviară pe care nu o puteau avea decât păsările, pesta porcină pe care nu o puteau avea decât porcii şi ajung la zilele noastre: CORONAVIRUSUL boală mortală pe care nu o pot avea decât oamenii.

Ciudată această sucesiune de boli ca şi cum cineva dorea să ne pregătească pentru ceea ce ni se întâmplă. În coşmar văd străzile goale, fără poliţie, jandarmerie şi armata echipată ca de război. Sunt străzi goale pe care nu văd nici ţipenie de om. Doar câţiva câini slăbănogi ce-şi arată colţii fioroşi în timp ce balele le curg din bot, şobolani care circulă nestingheriţi, foarte multe ciori şi corbi care croncăne asurzitor. Ici colo la câte-o ferestră ascunşi după perdele văd chipurile unor oameni fără păr, traşi la faţă, cu cearcăne mari în jurul ochilor înroşiţi, poate de la oboseală sau poate de la turbare. Pe un zid mare scrie cu litere roşii:” A fost molimă, a fost criză economică, a fost război, am fost “.

M-am trezit din coşmarul din vis în coşmarul în care trăim. M-am oprit din scris să-mi aprind o ţigară. Pe birou am o carte al cărui titlu este “Confesiunile unui asasin economic”.  Deschid cartea la o pagină oarecare şi citesc: “Cine are controlul datoriilor controlează tot”. Am înţeles, băncile sunt cele care conduc destinele lumii.  După ce mai trag un fum de jumătate de ţigară îmi aduc aminte un citat celebru: “Interesele despart fraţii şi unesc cei mai aprigi duşmani”. Vroiam să continui să mai scriu dar m-am oprit atunci când am auzit vocea somnoroasă, dar cu inflexiuni metalice a stăpânei casei:  – Hai mă mămiţi, ce Dumnezeu ţi-am spus doar să nu mai fumezi în birou! Ia să văd câte ţigări ai fumat …

I.C.MANDU