Demult, tare demult exista o ţărişoară mică,  situată undeva printre ciulinii Bărăganului. Majoritatea locuitorilor  acestei ţărişoare erau săraci scăpătaţi de nu aveau apa după ce o bea. Cu toate acestea erau câţiva care trăiau pe picior mare din furturile pe care le făceau din visteria ţării. Aceşti hoţomani îşi permiteau să-şi cumpere caleşti poleite cu aur şi nu doar una, două,  ci trei sau chiar patru pentru cei care aveau „mâna mai lungă”.  Aveau palate de puteai întoarce căruţa în saloanele lor, de femei nu mai vorbim pentru că le schimbau mai dihai decât hainele de mii de galbeni făcute la croitori vestiţi de prin alte ţări. Şi toate aceste se întâmplau în timp ce majoritatea regăţenilor erau obligaţi să meargă  totdeauna cu capul în jos, după zicala  capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, uitând că acest lucru face ca spatele să se înconvoaie, mai ales că  regele  Roşu, un om rău şi hrăpăreţ  dăduse ordin ca toţi locuitorii regatului său să muncească ( dacă aveau unde ) şi nicidecum să gândească.

  Viclean ca un vulpoi şi mieros la vorbă ca melasa de sfeclă l-a păcălit pe împăratul Verde în aşa hal încât acesta l-a uns al doilea om după el în împărăţie. Ca să fie sigur că va mulge în continuare visteria regatului de unde tocmai plecase, fostul rege l-a numit rege pe finul său ce până atunci fusese vătaf peste drumurile din câteva regate. Atunci când împărăţia îi dădea bani să repare drumurile, vătaful avea grijă să-i dijmuiască bine de tot pe boierii care se făceau de fapt că repară drumurile simţindu-se protejaţi de cei cărora le dăduseră dijmă grasă. Vătaful drumurilor din dijma primită avea grijă mereu să-i facă parte şi regelui Roşu,  naşul său. Aşa că pe cine să pună rege în regatul ciulinilor Bărăganului decât pe finicul său . Şi uite cum într-un regat amărât se adevereşte zicala UNDE MINTE NU E,  NIMIC NU E sau când  într-un regat predomină ANAFALBETISMUL FUNCŢIONAL oricine poate ajunge rege. ( Această zicală inventantă nu are nici o legătură cu „ Orice soldat poartă-n raniţă un baston de mareşal „ )

Învăţat cu dijmele grase de pe vremea când era vătaf, regişorul  nostru nu prea avea astâmpăr, mai ales că aici chiar dacă era rege,  banii de la împărţie nu prea veneau fiind un regat mic, şi sărăcit . Mai ciupea el câte ceva de pe ici colo, aceasta însemnând câteva sute de mii de galbeni, dar tot i se părea puţin. Nici cel puţin pietriş, nisip sau pământ agricol la metru cub nu mai putea să vândă,  pentru că s-a apucat Spânu Galben să vorbească de furtişagurile lor şi nu se ştie niciodată ce-i trece prin cap Zmeoaicei care are înţelegere făcută cu şeful tuturor împăraţilor ca pe cei care-i prinde că fură să-i mănânce. Numai că  mâncase foarte mulţi hoţi care furau din visteria statului şi i se cam aplecase. Sigurul loc unde regişorul putea să dijmuiască milioane de galbeni şi nu câteva sute de mii de galbeni amărâţi era să lase naibii regatul şi să aranjeze cu năşicul său să ajungă mai marele dregătorilor peste toate drumurile din împărăţie.  Dar …

Povestea va continua.

Prezentul articol este un pamflet. Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.

I.C.MANDU