PASĂREA PHOENIX (sau Fenix) – Foarte mulți învățați sau scriitori antici, începând cu istoricul Herodot (sec. V î.e.n.) vorbesc despre o pasăre, unică în felul ei, de mărimea unui vultur, cu pene aurii în jurul gâtului, strălucind ca un colier, lângă celelalte de culoarea purpurei. Trăind în deșerturile Arabiei, fabuloasa pasăre, după o viață de 500 de ani, când simțea că i se apropie sfârșitul, își făcea un cuib de rămurele rășinoase, ce se aprind ușor, se expunea soarelui arzător al pustiului, se mistuia ca pe un rug și, apoi, din propria-i cenușă, se năștea alt Fenix.

Unii au pretins că cei vechi ar fi vrut să simbolizeze prin această pasăre, timpul. Alții, mersul soarelui și tot așa. Dar, cert este că pasărea Fenix se naște și renaște mereu în vorbirea unor persoane care vor să prezinte metaforic ceva ce dispare spre a reapărea, deci un simbol al reînnoirii veșnice.

„De-al meu propriu vis mistuit mă vaet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări,

Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?”(Mihai Eminescu„Odă în metru antic”)

PATUL LUI PROCUST – Procust (sau Procrust) e numele unui bandit din vechime, originar din Atica (regiune a Greciei, cu capitala Atena). Înzestrat cu o forță excepțională, el ataca drumeții între Atena și Megara. Tâlharul își făcuse o faimă sinistră prin procedeul său diabolic de tortură: două paturi de fier, unul mare și altul mic, pe care își întindea victimele. Dacă trupurile lor erau prea lungi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic. Dacă, dimpotrivă, victimele erau oameni scunzi, Procust le întindea picioarele până ajungeau pe măsura patului celui mare. Teseu, eroul din mitologia greacă, l-a ucis pe tâlhar prin același supliciu.

Această legendă greacă a dat naștere expresiei „patul lui Procust”, spre a ilustra, în special, mutilările care se aduc unor opere literare, cu scopul de a se încadra în tiparul voit; sau, în general, pentru a indica forme fixe și prestabilite, constrângeri nefirești. Expresia a servit lui Camil Petrescu pentru un roman, care poartă titlul „Patul lui Procust”.

PE VREMEA LUI PAZVANTE – Pazvanții erau soldați din trupele lui Pasvan-Oglu (Osman Pașa), care s-a răsculat împotriva Porții și, cu cetele de rebeli, a pustiit ambele maluri ale Dunării (1797 -1812). Alexandru Vlahuță descrie jafurile și crimele comise de pazvanți în Oltenia. Iar Nicolae Bălcescu se întreba: „Nu suntem oare în primejdia ca vreo câteva sute de pazvanți să ne facă a apuca iarăși drumul pribegiei?” Expresia „pe vremea lui Pazvante” înseamnă: din timpuri apuse, de tristă amintire. Cu sens atenuat și ironic: o epocă veche, demodată.

BIBLIOGRAFIE

– Berg, I. – Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre – București, Editura Științifică, 1968

Sursă foto: Internet

Rubrică realizată de Elena Ion, bibliotecar