„Cine eşti tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veşnicia deasupra?” („Viața la țară” – Duiliu Zamfirescu)

Duiliu Zamfirescu s-a născut pe 30 octombrie 1858, în comuna Plăinești (azi Dumbrăveni), de lângă Râmnicu Sărat și a fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu și al Sultanei, sora arhitectului Ion Mincu. Viitorul scriitor a urmat clasele primare și gimnaziale la școala din Focșani, apoi, din 1873, și-a continuat studiile la București, unde a absolvit Liceul „Matei Basarab”. După obținerea licenței la Facultatea de Drept, a fost numit procuror supleant la tribunalul din Hârșova, un an mai târziu a devenit procuror la Târgoviște, apoi avocat și redactor, din 1882, la „România liberă”. Primele impresii durabile i le lasă în copilărie peisajul şi oamenii de la ţară, cunoscuţi pe pământurile arendate de tată său. A debutat cu un ciclu de poezii în 1877, în revista „Ghimpele”, în care apar câteva poezii semnate D. L. Zamfirescu.

Adevăratul debut s-a produs în 1880, în „Literatorul”, când Al. Macedonski va saluta, în autorul poemei romantice „Levante și Kalavryta”, un talent „suav, dulce și puternic”. Influențat de poezia romantică franceză, dar și a lui Bolintineanu și Macedonski, a publicat o colecție de poezii „Fără titlu” (1883). Poetul contemplă admirativ şi nostalgic monumentele evului clasic, năzuieşte către idealul de artă şi viaţă al vechii Elade, dar, în acelaşi timp, în pasteluri, natura românească îşi găseşte o evocare plină de graţie şi expresivitate, însoţită de o notă specifică de umor. Printre scriitorii români, a fost primul care a introdus romanul cronică în literatura națională și a creat o panoramă largă patriarhală a vieții societății românești la sfârșitul secolului al XIX-lea. Duiliu Zamfirescu scrie în anul 1911 primul roman epistolar-filozofic din literatura română, intitulat „Lydda”, însă cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă cele șase romane din „Ciclul Comăneștenilor”: „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, „Anna”, „Ceea ce nu se poate”. Prin cultul simplităţii şi al naturaleţii, Zamfirescu se dovedeşte, de asemenea, credincios nu numai idealului său clasic de creaţie, ci şi spiritului naţional românesc. Deşi romanele sale nu concordă consecvent cu ideile estetice ale scriitorului, justeţea acestora din urmă nu e mai puţin evidentă. Accentul pus pe armonie şi proporţie, ca norme ale frumosului, devine la el altceva decât academismul rece al unora din versurile sale. Nu întâmplător, scriitorul avea cea mai mare preţuire pentru Tolstoi, stăpân pe arta implicării eternului în istorie, a universalului în particular.

În anul 1916, Duiliu Zamfirescu a fost ales președinte al Societății Scriitorilor din România, iar în 1918 a devenit vicepreședinte al Academiei Române.

Duiliu Zamfirescu a murit pe 3 iunie 1922 la mânăstirea Agapia din județul Neamț, în urma unei afecţiuni hepatice. Scriitorul este înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.

Surse:

– Zamfirescu, Duiliu. Poezii și nuvele. București, Editura Tineretului, 1960;

– Zamfirescu, Duiliu. Viața la țară. București, Editura Minerva, 1974;

– Zamfirescu, Duiliu. În război. Îndreptar. Anna. București, Editura Minerva, 1984.

– Zamfirescu, Duiliu. Viața la țară. Tănase Scatiu. București, Editura Gramar, 1997;

Foto: volume din colecțiile Bibliotecii Județene „I.A. Bassarabescu” Giurgiu

Tălpeanu Teodora, bibliotecar