BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 apr. 1858 – 29 apr. 1918) – 165 de ani de la nașterea scriitorului

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 apr. 1858 – 29 apr. 1918) – 165 de ani de la nașterea scriitorului

Barbu Ștefănescu Delavrancea a contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii și dramaturgiei românești, pe atunci la începuturile sale; proza lui este variată, ea cuprinde povestiri precum cele din ciclul „Odinioară”, în care se narează întâmplări din trecut sau se prelucrează motive folclorice („Neghiniță”, „Poveste”, „Departe, departe”), schițe precum „Bunicul” și „Bunica”, „Sorcova”, în care se descriu scene din copilărie.

Așa cum spunea Delavrancea, „Omul mare este produsul unui popor întreg, culminând însușirile risipite în acest popor” și „Oricât de superioară ar fi inteligența, ea are nevoie de sfat îndelung pentru a organiza o idee reformatoare.”

Barbu Ștefănescu s-a născut în mahalaua Delea Nouă a Bucureștilor, într-o familie de căruțași, originară din Vrancea. A studiat la Școala domnească din mahalaua Dulapului, apoi ca bursier la Liceul Sf. Sava. Și-a luat licența în drept și și-a desăvârșit studiile la Paris. După un debut ca poet, a publicat mai multe volume (schițe, povestiri, povești, nuvele), cum sunt: „Sultănica”, „Hagi Tudose”, „Trubadurul”, „Paraziții”. A scris trilogia dramatică alcătuită din „Apus de soare”, „Viforul”, și „Luceafărul”, inspirată din trecutul Moldovei. A fost o personalitate multilaterală a vieții culturale românești de la sfârșitul secolului trecut și începutul celui prezent; scriitor, avocat, publicist, orator politic. La 30 de ani, devenise una dintre personalitățile marcante ale vieții politice și culturale românești. A fost un gazetar remarcabil, prozator strălucit, avocat celebru, orator desăvârșit, combatant pentru apărarea țăranilor. Ca scriitor, a lăsat în urmă o operă nu foarte vastă, dar destul de diversă. Poate că cea mai importantă lucrare a sa a fost trilogia „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”. Opere dramatice de inspirație istorică, au ocupat și continuă să ocupe un loc central în dramaturgia românească, zugrăvind perioade istorice dramatice și personaje dintre cele mai importante din istoria noastră: Ștefan cel Mare, Ștefăniță Vodă, Petru Rareș. Portretele celor doi bunici realizate de Delavrancea reprezintă o mărturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului față de întreaga țărănime românească. Chipurile celor doi bunici l-au urmărit toată viața, oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioșie unică în literatura noastră. Chipul bunicului va rămâne peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va închina mereu. „Bunicul” și „Bunica” sunt niște memorii imaginare, niște icoane ideale ale copilăriei sale. „Domnul Vucea” , nuvelă de un comic amar, are în centru un personaj real, pe fostul său învățător. Hagi Tudose este un personaj grotesc, în care zgârcenia este dusă la absurd, poate ca un avertisment , poate ca un simplu exercițiu. În orice caz, acest personaj a reușit să se impună nu numai în literatură, ci și în tradiția orală a poporului român. Hagi Tudose este sinonim cu zgârcenia irațională, cu meschinăria, cu singurătatea. Ales deputat în mai multe legislaturi, a îndeplinit și funcția de primar al Capitalei, iar la sfârșitul vieții chiar de prim ministru al Industriei. Prieten cu I.L. Caragiale, l-a apărat pe acesta în procesul împotriva calomniatorului Caion, care îl acuzase de plagiat. Delavrancea, ca avocat al dramaturgului, ține o pledoarie rămasă celebră în analele justiției noastre. În preajma primei conflagrații, a militat pentru intrarea României în război alături de Antanta, pentru dezrobirea Transilvaniei. Prin activitatea lui, Barbu Ștefănescu Delavrancea a contribuit la dezvoltarea nuvelisticii și dramaturgiei române. La 29 aprilie, în zorii zilei, se stinge din viață, iar înmormântarea a avut loc la Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

Delavrancea rămâne un scriitor reprezentativ pentru climatul literar românesc de la răscrucea celor două secole: romantic prin temperament și afinități estetice, el e atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice. Totodată, dezavuând prezentul corupt, e continuu fascinat de orizontul istoriei și al sufletului popular. „Toate portretele lui Delavrancea sunt impresionante: interiorizate, chinuite, dureroase, dincolo de costumația fantezistă și de poza teatrală. Peste chipul adolescentului cu barbișon rar și priviri feciorelnice trec agitațiile unei biografii cu înfrângeri și deziluzii, alături de câteva biruințe răsunătoare. Acestea dau portretului din 1915 un aer de răzvrătire împietrită, dezvăluind fondul plebeian sub demnitatea și noblețea afișate. Părul în dezordine, sprâncenele zbârlite, mustața de palicar anticipează masca lui Dali, dar contrastând cu privirea mereu plină de candoare.”(Mircea Zaciu)

Surse:                                                                    

– 100 Cei mai mari scriitori români – București: Editura Lider, 2005

– Delavrancea și copiii – Iași: Editura Porțile Orientului, 1997

– Proză – Barbu Ștefănescu Delavrancea – Craiova: Editura Hyperion, 1998

– Dicționar de Literatură română – București: Editura Univers, 1979

– Domnul Vucea – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Editura Vizual, 1998

– Neghiniță – Barbu Ștefănescu Delavrancea – Editura Europontic, 1996

Foto: Volume din Colecțiile Bibliotecii Județene „I.A. Bassarabescu”Giurgiu, Sala de Lectură

Elena Burcin, bibliotecar

Cronica Giurgiuveana

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *