Ionel Muscalu i-a dat o carte gratis primarului Barbu

Vineri 25 septembrie, o frumoasă zi de toamnă  cu miros de primăvară. Pașii mei îngreunați de cariera de piatră la purtător mă poartă spre Biblioteca Județeană I.A. Basarabescu, din orașul aproape mort din cauza celor care ar fi trebuit să răspundă de bunul mers al cetății, în orașul care încet, dar sigur se transformă într-un oraș bacovian, în care norii cenușii ai indolenței și ai nepăsării unora, al căror nume nu merită acum și aici să le pomenesc ne creează stări sufletești apăsătoare, stări depresive de-ți vine să iei o piatră de pe drum să o arunci spre zeii Olimpului ca să-i trezești din nepăsarea cu care ne privesc și poate Zeus, cu puterea lui îl va renaște pe Vlad Țepeș ca să-i tragă în țeapă pe cei ce-și bat joc de dramul de inteligență pe care-l mai avem noi giurgiuvenii. Pentru că altfel nu-mi pot explica cum noi și asemenea nouă întreaga țară românească suportă cu stoicism acest simulacru de democrație, în care câțiva râgâie ghiftuiți de chintalele de euro furați pe care i-au mâncat și continuă să-i mănânce sub ochii nepăsători ai celor care ar trebui să-i treacă la regim sever, acolo unde se bot bronza în dungile zăbrelelor de la ferestre.

Iertați-mă dragii mei cititori, dar m-am lăsat furat de acest urât care ne înconjoară uitând că de fapt doresc să vă vorbesc despre extrem de puținele momente în care sufletele noastre sunt hrănite cu firimituri de lirism, de frumos, de bine. Un astfel de moment s-a consumat în sala de conferințe a bibliotecii, transformate preț de câteva momente  într-o aulă de unde-ți poți lua zborul fără teama că poți cădea, îți poți lua zborul spre ceva ce nu poate fi descris în cuvinte, spre ceva ce te învăluie cu căldura binefăcătoare a unei femei frumoase ce miroase a verde crud,  ai cărei ochi albaștri  varsă o lacrimă a bucuriei în care te poți scălda, ca mai apoi curat, purificat să te poți prezenta la poarta Creatorului și să spui „Doamne îți mulțumesc pentru marele puțin pe care mi L-ai dăruit”.

Sub povara pietrelor mele am reușit să ajung spre finalul prezentării autorilor de carte și a operelor dumnealor. Dar… am ajuns la timp ca să-l aud pe maestrul cuvintelor de spirit, pe profesorul Dan Mucenic în timp ce-l prezenta pe băiatul macaragiului și al croitoresei, ce locuia într-un apartament pe Tineretului și căruia îi dăruia din când în când câte o bomboană, nimeni altul decât poetul Ionel Muscalu. Numai că, eu am să vorbesc despre Neluțu, Neluțu Muscalu, așa cum îl cunosc toți giurgiuvenii, de la vlădică până la opincă. Îmi reamintesc cu deosebită plăcere de primul lui volum de versuri „Cai verzi pe pereți” care după părerea mea, a unui neinițiat reflectă cu o acuratețe demențială adevărul. Așa este Neluțule dragă trăim în lumea cailor verzi pe pereți în care tot ce zboară se mănâncă. După ce profesorul a terminat prezentarea cărții lui Neluțu „Poeme din luna Îngerului Risipitor” mă așteptam să-l văd pe Neluțu, cu zâmbetul pe față, așa cu îl știm, care  chiar dacă se află la o înmormântare afișează acel zâmbet șăgalnic care poate fi vesel, ironic sau trist, dar care este nelipsit.

Numai că,  în locul lui Neluțu, așa cum se aștepta auditoriul apare un puștulache ce avea agățat după umeri un acordeon mult prea greu pentru constituția lui firavă, cu părul din cap aranjat asemenea unei creste de cocoș, ce părea mai degrabă un pui de roker, numai că din burduful acordeonului său se aud acordurile nemuritorului vals Valurile Dunării. În urma acestei apariții bizare, dar prozaice apare poetul. Poetul deschide cartea și începe să citescă. Cuvintele versurilor la început par dure, scrise pe o bucată de scândură negeluită de brad, ce miroase a cetină, scrise cu un creion chimic într-un stil batard, apoi alte cuvinte par scrise în grabă pe un colț de șervețel, într-o bodegă unde principala băutură servită în carafe de sticlă de un litru sunt cuvinte de duh amestecate precum un cocktail cu flori de colț și lacrimi de femei virgine. Alte cuvinte alte trăiri te fac să te rostogolești prin abisul dintre agonie și extaz. Așa simt și trăiesc eu versul lui Neluțu căruia îi mulțumesc că-mi dă posibilitatea să evadez din când în când din răul și urâtul care ne înconjoară. Finalul a fost sublim, bestial, îngemănarea dintre viață și moarte, dintre noapte și zi,  dintre orbii care văd ceea ce noi purtătorii de ochi nu vedem, lumina din ochii unui orb care a reușit să ne lumineze și pe noi să vedem ceea ce până atunci nu mai văzusem și anume că viața cu toate vicisitudinile ei trebuie trăită, că trebuie să ne luptăm pentru ea și să nu dăm bir cu fugiții ca lașii și să ne curmăm zilele de teama că nu putem vedea ce va fi mâine. La prezentarea cărții lui Neluțu Muscalu toți cei prezenți am primit o lecție de viață de la un orb care a cântat la acordeon Ochi Chernye…

I.C.MANDU






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *