De citit in Weekend. Cea mai mare suparare a lui MOS GOGOI

Afară este  ger de crapă pietrele. Nici nu știu dacă trosnește zăpada de sub talpa bocancilor mei sau încheieturile oaselor. Mă îndrept grăbit, zgribulit de gerul năprasnic cu maxima viteză permisă de alunecușul de pe trotuar. Mă îndrept  spre un  bar să beau un ceai fierbinte ca să mă dezgheț.  Când mai aveam câțiva pași până să intru în bar, pe cărarea făcută prin troienile  de zăpadă pe care nu putea circula decât o persoană mă intersectez cu un tip mărunțel,  care la prima vedere mi-a creat  impresia că este un copil îmbrăcat într-un palton cu câteva numere mai mari, ce avea îndesată pe cap o pălărie de fetru. Am dat să-l ocolesc, când de-o dată aud.-

-Ce faci mă Orezel ?

Numai cineva care mă știa din copilărie îmi cunoștea această poreclă. Copil fiind, de rusalii când se împărtea orez cu lapte eram cel mai fericit copil. Mamaia m-a numit încă de pe atunci Orezel. Mă întorc și-l privesc mai atent pe omulețul care m-a numit după porecla din copilărie. De sub pălărie se vedea un păr lung, alb, resfrânt peste gulerul ridicat al paltonului, mai alb decât chiciura de afară. Ochii foarte vii și expresivi stăteau  ascunși după o pereche de gene lungi și negre. Nasul acvilin, bărbia voluntară și vocea, da vocea nu putea fi decât a lui moș Gogoi. Da, chiar era moș Gogoi! Omul care m-a învățat abecedarul și să citesc poveștile lui Petre Ispirescu încă înainte de a mă duce la școală. Am trăit cel mai emoționant  moment din viața mea. Puteam să trec fără să-mi dau seama pe lângă omul pe care l-am venerat. Pentru mine acest om a fost cel mai important personaj din copilăria mea. Ceva între Hercule, Prometeu și Diogene. Hercule pentru că era considerat cel mai puternic om din sat, Prometeu pentru că era stăpânul focului cu ajutorul căruia modela fierul. Moș Gogoi era cel mai bun fierar. Veneau oameni  și din județele învecinate să-și potcovească caii la moș Gogoi, căruia i se dusese vestea de cel mai bun potcovar, rotar și meșter de căruțe. Diogene, pentru că totdeauna a căutat să descopere omul și valențele lui.  Prima bibliotecă  în care am avut acces a fost casa lui moș Gogoi unde puteai găsi toate genurile de literatură începând cu povești nemuritoare și celebrele O mie și una de nopți, Iliada  și Odissea lui Homer, Eminescu, Sadoveanu, Caragiale, Cella Serghi, Magda Isanos, Haralamb Zincă, Esenin, Tolstoy, Issac Asimov, Dumas, Balzac, Jules Verne, Karl May, etc.

Cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat vreodată erau făcute de tușa Vica, o femeie atât bună la suflet precum era și de frumoasă, minionă, cu păr bălai și ochi albaștri.  Pentru faptul că era o femeie cu un suflet mare, mamaia o poreclise și pe ea spunându-i sfânta Vineri. L-am stâns la piept și l-am sărutat pe amândoi obrajii. Nu-mi găseam cuvintele,  care oricum erau de prisos. Oamenii așteptau răbdători să mă dezlipesc de moș Gogoi ca să poată trece care încotro.

-Da mai lasă-mă și dă-mi drumu, omul lui Dumezeu. Nu vezi că mi-ai luat răsuflarea? Hai să ne dăm din drum să poată oamenii să treacă, că au înghețat mai rău decât mine sărmanii. Măi Orezel te-ai făcut mare cât un urs. Doamne!!!. Că tare pricăjit mai erai. Tușă-ta Vica zicea … Dar lasă,  despre asta o să vorbim mai încolo, pentru că am timp berechet până vine trenu de Videle, tot să vorbim. Cred că nu ai uitat că mi-ai promis că la prima pensie a ta o să mă cinstești? Pentru că dacă aș fi știut că nu te ți de cuvânt nu-ți mai ascuțeam patinele și nici nu-ți mai reparam pe gratis sania.

– Offf! Cum să uit moș Gogoi că doar promisiunea făcută e datorie curată. Parcă așa mi-ai zis că a spus domnitorul nostru Ștefan cel Mare. Nu am ieșit încă la pensie,  dar tot vreau să te cinstesc cu un ceai fierbinte și să mai stă de vorbă.

-Măi  Orezel mă cam grăbesc, să apuc să fiu cinstit de tine, pentru că nu știu ce timp mi-a mai rămas. Acu o săptămână am împlinit 90 de anișori.

Facem câțiva pași și intrăm în bar. Găsim o masă mai retrasă și îl invit pe moș Gogoi să ia loc. Dar el rămâne în continuare în picioare și mă întreabă.

-Măi Orezel dar oamenii  ăștia aici nu au un cuier? Unde-mi pun eu pălăria și paltonul?

Îmi scot primul haină îmblănită și o pun pe scaunul alăturat, moș Gogoi înțelege gestul. Îl ajut să-și scoată paltonul,   fularul de la gât și-l pune pe mâneca paltonului, după care-l împăturește cu grijă și-l așează pe scaun, iar pălăria o pune deasupra paltonului. Acum pot să-l privesc mai bine. Chica lui albă este în contrast cu sprâncenele și genele lui negre corb. Îi privesc  mâinile ce altădată erau pline de bătăturile căpătate de la coada ciocanului. Acum mâinile lui, cu degete lungi sunt fine și frumoase ca mâinile unui violonist. Moș Gogoi pare mai degrabă un artist decât un fost fierar. După acest moment moșul îmi spune.

-Ce tot te uiți și mă analizezi de parcă aș fi la doctor nu într-o crâșmă, măi Orezel? Sper că nu te superi că-ți spun așa. Și chiar dacă te-ai supăra,  chiar nu-mi pasă. Ei și acu zi cu ce mă cinstești?

-Păi, mă gândeam la un ceai fierbinte.

-Bine dar să mi-l facă jumate ceai, jumate rom.

-Nu cred că au așa ceva.

-Offf! Ce timpuri trăim,  dacă nici măcar ceai cu rom nu au!  Atunci să-mi iei un ceai și 50 de coniac că mi-au cam înghețat bocancii  și numai cu ceai nu cred că se vor dezgheța.

Zâmbește hâtru-n  colțul gurii, își plimbă mâinile prin chica albă și continuă să vorbească.

-Măi băiatule,  hai să-ți spun cum stă treaba.  Înainte cu vreo trei, patru luni  de sărbători mi-am strâns pensiile ca să fac așa un tur pe la neamuri. Mai mult pe la nepoți și strănepoți că nu știu câte zile mi-o mai da Dumnezeu și cel puțin să-i mai văd și eu înainte de a mă duce să mă întâlnesc cu tușa ta Vica, care a plecat dintre noi de 20 de ani și uite azi se face fix 20 de ani și patru luni.

Între timp apare ospătarul căruia i-am comandat două ceaiuri și 50 de coniac.

-Așa cum îți spuneam Crăciunul l-am făcut cu Bebe, fiimiu ală mare, la București, anul nou l-am făcut la Alexandria, la nora mea Maria, că fiimiu Tăsel a murit la doi ani după măsa într-un accident de mașină. Așa că am petrecut cu nora, cu bărbasu și cu nepoții. Doi sunt ai lui Tăsel,  iar unu este făcut de Maria și bărbasu. Îl iubesc pe bărbasu de parcă-ar fi băiatul meu. Are grijă de copii ca și cum ar fi ai lui,  iar pe mine din tăicuță nu mă scoate.  Iar de două zile sunt în Giurgiu, la mezinul meu, la Florin. Ăsta a fost odoru măsii. Cred că-l mai ști, că nu-i cu mult mai răsărit decât tine. A făcut școala agricolă la Giurgiu și a ieșit  tractorist. Pe urmă a făcut liceul la seral, că nu mai scăpa de gura măsii și uite cum a prins drag de carte și a făcut și facultatea de inginer mecanic. Da cu el nu m-am întâlnit,  am stat cu nora Gina și nepoții,  el este plecat de doi ani în Franța unde  lucrează ca tractorist. Mama lui de capitalism!  Păi viață-i asta, măi Orezel? Să fi tu ditamai  inginerul și să fi nevoit în prag de pensie să pleci și să muncești pe meleaguri străine, pentru că în țara ta nu ai unde să muncești. Iar dacă ai norocul să găsești de muncă nu-ți ajung banii pe care ți-i dau nici să te ți pe tine, da păi să mai ai și copii și atâtea alte hangarale de plătit.

Face o pauză, pentru că între timp a venit ospătarul cu comanda. Ia o gură de coniac pe care-o stinge cu o înghițitură de ceai. După care continuă.

-Firar ai dracu de comuniști!  Pe mine nu au pus niciodată ștampila măgarului. Măi băiete,  dar îți jur pe bătrânețea mea că voi acum de când sunteți capitaliști o duceți mult mai rău. Uită-te și tu aici, în birtul ăsta, câtă lumuliță este,  de parcar fi sâmbătă sau duminică. Unde au servici oamenii ăștia? Eu cred că nu au, pentru că dacă aveau trebuiau să fie la muncă la ora asta. Zău măi Orezel mi-e tare milă de toți copiii  ăștia,  că nu au sărmanii nici un viitor. În țara noastră noi nu mai avem fabrici și uzine, iar în  străinătate cât crezi că o să-i mai primească,  că au și ei necazuriule lor. Băiete dacă nu pune cineva piciorul în prag,  cu toate că deja este cam târziu,  se alege praful și pulberea de țărișoara asta. Hoții ăștia care ne conduc au furat și fură în continuare bătu-i-ar  Dumnezeu.  Mă, io dacă mor mâine nu-mi pare rău, dar parcă acum când vorbesc cu tine,  parcă tot  îmi pare rău că nu mai apuc să-i văd și pe ăștia împușcați cum l-au împușcat ei pe Ceaușescu. Măi Orezel,  dacă tot l-au împușcat pe Ceaușescu pentru că era rău în țară și oamenii erau chinuiți de regimul de tristă amintire cum se spune acum, nu ți se pare normal ca acum să ne fi fost mai bine?  Dar criminalii  ăștia ce-au făcut? L-au omorât pe Ceaușescu ca să ne fie nouă și mai rău? Să ne transforme în robi în propria noastră țară. Excrocii aștia ar trebui să înfunde pușcăriile pe viață și parcă tot ar fi o pedeapsă prea blîndă pentru asasinii ăștia, care nu au omorât un om, sau o mie, ăștia au omorât o țară!  Asta este cea mai mare supărare a mea, măi Adișor. Vezi că nu am uitat cum te cheamă? Dar parcă mult mai frumos este cum te-a poreclit mătamarea, Orezel.

-Lasă,  nu te mai supăra moș Gogoi, poate se vor schimba timpurile. Poate vor veni și timpuri mai bune .

-Fugi de aici!  Nu vezi că atât vremea cât și vremurile au luat-o razna? Nu mai stați și sperați în mila lui sfântu așteaptă! Faceți ceva până nu e prea târziu, când nici chiar bunul Dumnezeu, cu toată puterea lui, nu vă mai poate ajuta. Bagă mâna în buzunarul vestei și scoate tacticos ceasul de buzunar din argint, se uită la el și spune.

-Dumnezeule  cum a zburat timpul și tot nu am terminat cu tine de vorbă!  Am atâtea să-ți spun. Apropo, ceasul ăsta l-am primit de la boierul Dan Noica, nașul lui mătamarea, când am terminat gimnaziul. Am întrebat-o pe Gina și de tine,  mi-a spus că ești ziarist, că te dau și pe la televizor. Este adevărat?

Îi spun că da.

-Păi tu erai bun la aritmetică din câte îmi amintesc eu. Dar lasă, nu-i bai. Eu o să trebuiască să plec la gară să nu cumva să pierd trenul.

Îi spun că nu trebuie să se grăbească că o să-l reped eu cu mașina la gară.

-Ce vorbești franț? Lasă, mă duc eu ușurel pe strada Gării,  că sunt o grămadă de magazine,  poate găsesc și eu vreun cadoaș ceva pentru prietena mea.

Îl privesc perplex. La 90 de anișori să mai aibă prietenă? M-a simțit că sunt uluit ,  începe să râdă cu gura până la urechi și mă lămurește.

-Peste drum de mine locuiește o fetiță de 6 sau 7 anișori care s-a declarat prietenea mea. Spune ea că sunt un învățător mult mai bun decât învățătoare ei. Neluța este o neastâmpărată și învățătoarea o cam repede. Eu  am răbdare cu ea și prinde foarte repede,  chiar mai repede decât prindeai tu. Ei bine,  am lipsit atâtea zile,  iar ea are grijă de casă să nu intre vreun hoț. Nu trebuie să-i răsplătesc cumva munca? Eu niciodată nu te-am rugat nimic, dar acum te rog și eu ceva. Eu îți promit că nu o să plec după tușa ta Vica  până prin vară, toamnă încolo, dar promite-mi și tu că în primăvară o să vi pe la mine la țară, cum veneai mereu când erai mic, să stăm de vorbă, am foarte multe lucruri să-ți spun.

Își bea ultima înghițitură de coniac,  mai soarbe o gură din ceaiul ce se răcise deja. Îi țin paltonul , își pune fularul în jurul gâtului, își pune cu grijă pălăria pe cap, nu înainte de a-și mai trece odată mâna prin părul alb. Dau să mă îmbrac ca să-l conduc. Îmi face semn să nu mă îmbrac. Mă ia și mă strânge cu drag la pieptul pe care  am plâns când eram copil, când nu puteam, cum nu pot nici acum să înțeleg răutatea lumii. Mă mângâie pe față, în timp ce o lacrimă de bucurie a revederii cu omul care mi-a fost model în viață mi se prelinge pe obraz și-mi spune.

-Eu am promis, nu rămâne decât să te ți și tu de promisiune.

A plecat. Dar jur că-n primăvară am să mă duc în vizită  la moș Gogoi.

I.C.MANDU

 

 






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *