Copilul mic si omul beat spun intotdeauna adevarul

După o duminică domestică, puţin mai agitată, ora 9:00 a zilei de luni m-a prins lenevind încă în pat. Visasem că m-am culcat sărac şi m-am trezit bogat. Vise. Când … am fost trezit de-a binelea de sunetul deranjant al soneriei telefonului. Am răspuns, cu toate că nu aveam nici un chef. La difuzorul telefonului am recunoscut vocea prietenului meu din copilărie Sandu Alexandru care mă întreabă aproape răstit:

  • Ce faci mă dormi? Ţara arde şi baba se piaptănă. Mişcă-ţi urgent fundul şi vino în faţa teatrului să vezi şi tu cu ochii tăi cel mai decăzut om din lume, care s-a săturat de tot şi de toate, căruia îi e scârbă de sine şi care dintr-o butelcă  cu coniac mai are doar pe fundul sticlei păstrat ca să-şi cinstească singurul şi cel mai prost prieten al său care mai crede în cuvântul dat de oameni.

M-a străbătut un fior rece pe şira spinării. Sandu nu este un consumator de alcool. Sigur s-a întâmplat ceva grav,  îmi zic în sinea mea că nu este de glumă şi urgent trebuie să mă întâlnesc cu el.

  • Sandule tu eşti beat ??
  • Mai mult sau mai puţin. Încerc să mă îmbăt, dar nu reuşesc. Aşa că am nevoie de ajutorul tău.  Hai nu te mai coi atât şi vino cât poţi de repede, până nu e prea târziu.

 Nu ştiu cum am reuşit performanţa, cu toate gropile existente pe strada mea, dar în cel mult 7 minute eram în parcarea din faţa teatrului. Sandu stătea în fund pe trepte cu sticla de băutură între picioare recitând cu vocea lui de bas versuri din Magda Isanos. Mă vede, zâmbeşte ştrengăreşte şi-mi face semn cu mâna, ceea ce putea să însemne să vin sau să plec. Indiferent de sensul dat de gestul lui din mână mă îndrept cu paşi repezi spre el atât cât îmi permit cele peste 100 de Kilograme ale mele. În acele momente realizez că m-am îngrăşat ca un nesimţit. Nevastă-mea săracă zice că kilogramele în plus pe care le-am luat sunt datorate stresului. Aşa o fi.  Gâfâind mă aşez lângă Sandu. Femeia de serviciu a teatrului  îmi face un semn discret să ne luăm viteză. Probabil voia să măture treptele. Îi  fac la rândul meu un semn să aibă puţină răbdare.

  • Ce faci domule profesor ?
  • Tu eşti prost? Ai orbul găinilor nu vezi că beau şi unde pui ţi-am oprit şi ţie?
  • Auzi ? Nu crezi că ar fi bine să mergem la Turn să bem şi o cafea. Ştii cum e, coniacul fără cafea şi ţigară, bag eu din top , este ca nunta fără lăutari.
  • Merge o cafea, merge şi o ţigară… cu condiţia să le plăteşti tu.

Ştiam . Nici nu trebuia să spună lucru ăsta. De fiecare dată când m-am întâlnit cu el eu am achitat  nota de plată, ba o dată am rămas şi dator pentru că şi în buzunarele mele, şi nu de puţine ori,  fluieră astrul sau cum i se mai spune traistă goală. Încearcă să se ridice dar se pare că i s-a lăsat coniacul în picioare. Îl iau de-o aripă şi încet pornim spre cafenea. De la teatru şi până la Turn sunt doar câţiva paşi, numai că mie mi s-au părut kilometri, mai ales atunci când a început să cânte „Deşteaptă-te române” . Aveam impresia că toată lumea se uită la noi ca la urs. Cu chiu cu vai am ajuns la Turn şi ne-am prăvălit, pentru că de aşezat nici nu se punea-n discuţie, pe canapelele destul de confortabile ale cafenelei. Săracul ospătar stătea  timorat într-un colţ  neavând parcă curajul să se apropie de asemenea clienţi. Cred că i s-a părut că şi eu sunt la fel de beat ca prietenul meu. Se mai linişteşte şi-i revine culoare în obraji când l-am rugat să vină la noi şi a realizat că eu nu sunt beat. Când a venit spre noi am ieşit în întâmpinarea lui şi l-am rugat în şoaptă,  pentru mine să aducă o cafea normală, iar pentru prietenul meu o cafea mare, tare, fără pic de zahăr şi pe deasupra să-i pună şi un vârf de cuţit de sare.

  • Zi-i mă Adi viaţa e asta, băga-mi-aş p..a în ea! Sunt şomer fără şomaj. Am intrat la facultatea de fizică cu 10, bursă republicană, fizică atomică unde pui, am terminat-o cu 10. Am fost profesor universitar. Pentru că n-am vrut să trec o paraşută ce mirosea a proastă de la o poştă,  dar care se regula cu un şmecher mi-au făcut o înscenare şi m-au dat afară din învăţământ. Şi ca să vezi tupeu la vagaboandă mi-a spus că să-i mulţumesc că am scăpat fără puşcărie pentru că i s-a făcut ei milă de mine. Auzi mă curva, i s-a făcut milă de mine!  Mi-a fost greu, dar a trebuit să mă resemnez  gândindu-mă că la pregătirea pe care o am nu o să-mi fie foarte greu să mă angajez.
  • Aici chiar ai dreptate, pentru tine chiar nu cred că este o problemă.
  • Du-te mă … încolo, ca să nu spun altceva. Păi tu nu ai auzit ce-am spus? Măi tălâmbă sunt şomer fără şomaj!!!

Între timp apar şi cafelele comandate. Ia o gură sănătoasă de cafea, i se belesc ochii-n cap cât cepele, se uită-n stânga, se uită-n dreapta şi văzând că nu  are unde să scuipe înghite cafea şi spune:

  • Ce măta-n cur i-ai spus să pună în cafeau asta? Mătrăgună !!!
  • Mai taci şi nu mai ţipa ca un idiot! L-am rugat pe flăcău să-ţi facă o cafea strong, să te trezeşti.
  • Trezi-m-aş mort, să mă trezesc păi asta-i viaţă?  Le-aş fi îndurat pe toate. Plecam în străinătate, dar s-a îmbolnăvit maică-mea de cancer şi sunt legat de ţara asta de căcat unde toţi handicapaţii, toţi sceleraţii  ajung să ne conducă! Mă, poate unde sunt eu frustrat acum spun lucrurile astea, dar stai să-ţi spun care a fost bomboana  pe colivă  care m-a adus în halul ăsta. Mă fratele meu, vorbesc şi eu cu un ministru la recomandarea unui coleg de-al meu de facultate, care la rândul lui i-a fost profesor ministrului despre care mi-a spus că nu excela la învăţătură dar era respectuos şi ştia să se facă plăcut şi îi este oarecum dator.

Face o pauză, îşi aprinde o ţigară Kent, trage în piept un fum  lung de criză, iar ochii lui umbriţi de genele lungi  i se umplu de lacrimi şi spune:

  • Da, mă băiete şi m-am dus la ministru. M-a primit aşa cum mă simt, adică ca pe un căcat. Mi-a spus că încearcă să mă ajute, dar că sunt probleme cu angajările, să vadă ce poate face şi să-l mai sun cam peste o săptămână. L-am sunat dar nu mi-a răspuns. Din disperare am luat din nou legătura cu colegul meu. A doua zi m-a sunat domnia sa, domnul ministru şi mi-a spus să mă duc la domnişoara Camelia, şefa unei instituţii subordonate ministerului, că atât poate face, mai mult nu. I-am mulţumit şi imediat am purces spre instituţia recomandată.

Mă … mai iau o gură din cafeaua aia otrăvită, aşa numai de-al dracului,  poate plesnesc aici şi scap. Ajung la şefa, doamna Camelia bat la uşă şi intru într-o anticameră  în care se băteau de muscă trei secretare. Le spun cine sunt, din partea cui vin şi pe cine caut. Mă anunţă şi intru. La un birou mare, cu un scaun din ală  directorial de abia te vezi din el cine crezi că era?

  • Să nu spui că prostia întruchipată despre care mi-ai vorbit.
  • Ba da fratele meu, ea era! Am crezut pentru o clipă c-am înnebunit!  Că aşa ceva nu este posibil, ca un om a cărui capacitate intelectuală este la limita dintre retardat şi submediocru poate ajunge doar datorită picioarelor lungi şi a unei guri bune doar pentru a satisface poftele animalice ale unora dintre foştii mei colegi şi a câtorva politicieni cu influenţă să ajungă şefa unei instituţii de a cărei importanţă depinde soarta foarte multor oameni. Şi ce crezi fratele meu că-mi spune când m-a văzut?

Ridic a neuştiutor din umeri.

  • Îmi spune: „Vezi profesoraşule că tot la p…a mea ai ajuns?  Putea-i să mă regulezi, mă treceai la amărâtul ăla de examen pe care oricum l-am luat cu ajutorul oralului”.  După care începe să râdă ca o curvă proastă şi continuă: „ Dar ca să vezi că eu sunt fată bună, am să inventez de dragul tău un post de referent debutant.” Am rămas perplex , nu mi-am mai găsit cuvintele. Am plecat fără să mai spun nimic. Eram mai beat decât sunt acum după ce am băut aproape o sticlă de coniac.
  • Nu ştiu ce zic, se mai pot produce şi erori…

Dacă tăceam filozof rămâneam. Văd cum prietenul meu se înroşeşte ca un drac şi explodează.

  • Măi scârnăvie !!! Datorită ţie şi altora ca tine s-a dus dracu ţara asta, pentru că voi,  gloata în proporţie de peste 69%  cretini, nu vedeţi datorită ochelarilor de cal pe care vi-i-au pus la ochi politicienii,  că sunteţi conduşi de-o gloată de excroci care s-au îmbogăţit în timp ce voi vă mulţumiţi cu resturile aruncate de ei şi nu faceţi nimic. Măresc salariile la bugetari !!!  Măresc fix o p..ă !!! Dau cu o mână şi iau cu zece mâini banii care tot la ei se întorc.  Măresc pensiile, chiar sunteţi nebuni cu toţii !!! De unde mama dracu fac acest lucru când nu mai sunt contribuabili?  Eu ca om cinstit  îmi caut un loc de muncă şi nu găsesc, dar ce văd?  Non valori numite conducători, fără examen, fără nimic  în locuri de-o importanţă vitală, miniştrii  numiţi  care în viaţa lor nu au avut nici cea mai mică relaţie cu ministerele pe care le conduc,  directori de instituţii numiţi pe aceleaşi criterii politice care nu au nici în clin nici în mânecă cu activitatea  pe care sunt puşi s-o păstorească, pensionari puşi pe funcţii de zeci de milioane de lei doar pentru faptul că la alegeri au purtat o bluză cu inscripţia unui anumit partid politic, numiri  în consiliile de administraţie a copiilor, a amantelor de unde câştigă fără să ridice un pai sute de milioane şi toate aceste mitocănii se întâmplă sub nasul vostru şi voi tăceţi de parcă a-ţi fi muţi!!!
  • Sandu, te rog să vorbeşti mai încet.
  • De ce mă să vorbesc mai încet? Ce pot să-mi facă, să mă bage la puşcărie!!! Chiar este singurul lucru care nu mă deranjează,  poate mai bine. Acolo am mâncare, acoperiş deasupra capului şi poate am să mă apuc de scris.

Îşi mai aprinde o ţigară, trage un fum de jumătate din ţigară, se uită la sticlă şi o împinge cu un gest de lehamite. Se uită cu ochi trişti la mine şi-mi spune.

  • Iartă-mă Adi, dar am băut cât pentru 10 ani. Cred că şi-a făcut sau începe să-şi facă efectul cafeaua cu mătrăgună pe care mi-ai dat-o. Dar nu ai un algocalmin… mă doare capul de simt că înnebunesc.

Mă ridic de la masă fără să spun un cuvânt şi mă duc la farmacia de peste drum. Ghinion! Nu vrea farmacista să-mi de un amărât de algocalmin pentru că nu am reţetă. O întreb dacă nu cumva  are rătăcit prin poşeta ei un calmant.  Mă priveşte contrariată, se caută în poşetă şi-mi oferă un calmant spunându-mi totodată: „ Este foarte bun pentru dureri de cap”. Îi mulţumesc şi plec.  Sandu ia calmantul fără apă, aşa cum  lua pastile  şi în liceu tot fără apă . Ne-am aprins amândoi ţigările şi timp cât le-am fumat nici unul dintre noi nu a scos nici un cuvânt. După acest moment de contemplare Sandu mă întreabă:

  • Tu cum o duci?

Zâmbesc amar în colţul gurii şi îi spun:

  • Cam tot ca tine şi ca încă câteva sute de mii, dacă nu cumva milioane de români.
  • Ai dreptate . Poate că am devenit un om slab, poate este de vină şi boala maică-mii care a căzut ca un trăznet peste capul meu, acum când chiar nu am nici un Dumnezeu. Iar ce-am vorbit mai degrabă pune pe seama băuturii ce pusese stăpânire pe mine.

Se ridică drept, aşa cum îl ştiu de-o viaţă şi pleacă cu mersul sau ce mie mi s-a părut totdeauna un mers de paradă.  Aşa este. Îmi cer scuze pentru prietenul meu, era beat, nu ştia ce spune. Numai că la noi circulă o maximă din bătrâni plină de înţelepciune:  „  Copilul mic şi omul beat spun întodeauna adevărul.” Eu ştiu ? Aşa o fi …

 Acest material este o ficţiune. Orice asemănare cu vreun personaj real este pur întâmplătoare.

I.C.MANDU






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *