Altceva…

Zilele trecute am avut un fel de revelație, am realizat că alături de noi cresc și se dezvoltă niște omuleți în miniatură, omuleți ce peste timp vor deveni la rândul lor oamenii responsabili, alături de care vor crește și dezvolta alți omuleți.  Mulți dintre dumneavoastră probial veți spune, și pe bună dreptate, ei și cei cu asta? Acest aspect ține de cursul firesc al vieții pe pământ în care oamenii se nasc, cresc, dau naștere la copii, îi cresc, înaintează  în vârstă și mor. Este un ciclu biologic firesc care se repetă de mii de ani.

Dacă cineva gândește așa, posibil să aibă dreptate, numai că, revelația mea nu ține de apariția omului pe pământ, ci mai de grabă de evoluția lui în timp, care pe mine mă sperie. Nimic din  ceea ce știam eu, sau credeam că știu despre om, nu mai stă în picioare. Modul meu de a înțelege  scopul și rolul omului pe pământ mi-a fost dat peste cap de un pui de om și mama lui, datorită cărora am realizat că sunt un retrograd, sau nu dispun de capabilitatea de adaptare la un nou mod de viață.  

Cu această mămică și puiul ei m-am întâlnit de mai multe ori și de fiecare dată puștiul, un copil foarte frumos, elev în clasa a-IV-a era nelipsit de tabletă sau de telefonul mobil. La o primă întâlnire,  în care subsemnatul încercam să aflu ce a determinat-o pe mamă se implice în politica locală, când de altfel am reușit să aflu  răspunsul, și anume că implicarea ei în politică a fost determinat de faptul că are o experiență de viață peste 10 ani în afara granințelor țării și unicul ei scop este acela să reușească să facă în așa fel încât administrația locală să fie mai aproape de cetățeni, așa cum se practică în străinătate, să schimbe practic o mentalitate prin care funcționarul public să priceapă că superiorul său, în relația directă cu cetățeanul,  superior este cetățeanul și nu invers, cum se practică acum. În tot acest timp  copilul vorbea monosilabic  cu personajele jocului în care era angrenat.  

La o altă întâlnire cu mama și puiul ei, tableta și telefonul erau de asemenea nelipsite din mâinile dibace ale copilului. Atunci am realizat că are o atenție distributivă fantastică. În timp ce copilul era implicat într-un joc, mama l-a întrebat ce o să se facă când va fi mare. Fără să întrerupă jocul i-a răspunsul imediat. Bibliotecar. De ce ? întreabă mama. Pentru că nu implică riscuri. La ce te referi, mi-am permis să-l întreb și eu. Păi, simplu, aș fi vrut să mă fac pompier, dar este foarte riscant, oricând poți să mori, sau poate m-aș fi făcut polițist, dar oricând poți fi împușcat de un nemernic, așa că cea mai sigură meserie, lipsită de riscul de a-ți pierde viața este aceea de bibliotecar.  Bun , l-am întrebat,  de ce nu te faci medic? Pentru că nu vreau să omor oameni. Păi cum, medicii omoară oameni?. Ei nu, dar eu, da. Pentru că nu mă simt capabil să învăț tot ceea ce știe un medic. Imaginați-vă că toată această discuție am purtat-o în timp ce puștiul butona la jocul după tabletă și în tot acest timp mai scotea niște sunete de satisfacție în timp ce mai împușca câte un iepuraș,  totodată vorbea în niște termeni folosiți la joc, ce pentru mine păreau cuvinte desprinse din vocabularul limbii chirchize.  Dorind să știu dacă mai are și alte preocupări l-am întrebat dacă a citit povestea lui Harap Alb și dacă știe cine a scris povestea. Nu, nu am citit povestea, dar am văzut-o pe tabletă . Iar în ceea ce privește cine a scris povestea nu știu,  dar vocea povestitorului părea a fi cea a lui Ion Creangă. Am rămas fără cuvinte. Văzându-mi expresia tâmpă a feței mama puiului a simțit nevoia să mă lămurească. Ce te miră? Toată generația copilului meu este identică.  Principala lor preocumare este calculatorul.  Școala, familia pentru ei sunt probleme secundare.  Numai că tu aparți altei generații, nu ai cum să-i înțelegi. Pe timpul tău ca să ai acces la o informație trebuia să citești mult ca să obții informația care te interesa. Acum, cu un simplu clik afli ce atunci nu puteai afla decât după sute sau mii de pagini citite. Cum și mama puiului este mult mai târziu născută decât mine am dorit să aflu dacă florile sunt la fel de frumoase ca în timpul generației mele. Florile !!! Ce e cu ele ? Da, sunt frumoase acolo în starea lor naturală. Mie personal nu-mi place să primesc flori. Am mai întrebat-o dacă-i place toamna să se plimbe pe aleile din parc atunci când aleile sunt pline de frunzele arămii ale toamnei. Nu-mi place toamna ca anotimp, cred că acest lucru este strâns legat de anotimpul în care te naști. Mie îmi place primăvara, când natura renaște, dar nu am timpul și disponibilitatea necesară să mă bucur. Nu vezi ce timpuri trăim. Ne aflăm în secolul vitezei, al informaticii, timp în care poezia, romantismul, idila sunt de domeniul trecutului. Acum trebuie să fi pragmatic, să nu-ți lași mintea slobodă să alerge după cai verzi pe pereți. Ca să trăiești trebuie să mămânci, ca să mănînci trebuie să muncești, iar ca să fi eficient la locul de muncă trebuie să fi ancorat în lumea reală, o lume dură prin care nu răzbat decât cei care trăiesc în prezent. Prezent care este total diferit de prezentul tău, care nu are reper în timpurile de azi.

M-am despărțit de mamă și de puiul ei trăind un sentiment nemaiîntâlnit până atunci. Ceva de genul unui  amestec între tristețe și bucurie. Eram trist pentru că am înțeles că oamenii au devenit un fel de automatisme, fără sentimentul frumosului idilic , fără dragostea florilor când drept recunoștință pentru că le iubești îți oferă în schimb parfumul lor îmbătător, fără dragostea vântului de primăvară atunci când îți mângâie părul despletit, fără dragostea fulgilor de nea ce se topesc de fericire atunci când cad pe obrazul încâlzit al unei adolescente ce a primit primul sărut,  fără dragoste lunii ce se reflectă în oglinda lacului pe malul căruia stau îmbrățișati doi îndrăgostiți. Da, sufletul meu era mâhnit pentru că am înțeles că ne-am transformat în niște roboți fără sentimente.  Eram bucuros pentru că nu aparțin acestor timpuri și am rămas ancorat în „evul mediu” din care eu provin. Cu toate acestea viața merge înainte,  cu sau fără ca eu să accept transformările pe care noi oamenii le suportăm datorită evoluției,  cu toate că mi-aș fi dorit ca oamenii să rămână permanent legați cu un cordon ombilical nevăzut de tot ceea ce  înseamnă frumos. Transformările să se fi produs doar la nivel de tehnică, dar din păcate și noi ne-am transformat. Mă întreb oare cât la sută din ființa noastră mai reprezentăm ca om și cât la sută automatism. Mai știm oare să visăm și în timpul visului să zburăm ? …

I.C.MANDU






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *