AGENDA

În urmă cu ceva timp am încercat să-l ajut pe un amic să-şi creeze o reţea de distribuţie a unui produs realizat în regie proprie. Pentru aceasta, am fost nevoit să bat pe la uşile mai multor unităţi comerciale din judeţ. Speram din tot sufletul ca de data aceasta, faţă de alte dăţi, să simt altceva decât liniştea aceea de dinaintea furtunii, care nu prevesteşte nimic bun.

Zi toridă de vară. Lipsa aerului condiţionat din maşină făcea ca transpiraţia să-mi curgă în ochi, încât nu mai ştiam dacă lacrimile-mi curg din cauza transpiraţiei intrate în ochi sau poate pur şi simplu… îmi plângeam de milă. În faţa mea a apărut un sat ce părea puţin mai scăpătat. Opresc caii putere ai maşinii în dreptul unui mini-market, băcănie,cârciumă şi ce o mai însemna ea pentru oamenii  locului. Opresc în dreptul unui magazinaş sătesc care-şi desfăşura “prodigioasa activitate” într-un spaţiu de cel mult 8 metri pătraţi. Mă întorc şi iau instinctiv agenda aflată pe bancheta din spate a maşinii, o agendă cu coperţile puţin roase, ce urma să devină protagonista întâmplării prin care urma să trec.

Puţin în afara magazinului, cu vedere la şosea, pe o bancă plasată strategic sub o umbrelă primită mai mult ca sigur drept bonus  din partea unei firme producătoare de bere, ruptă şi arsă de soare, la o masă din plastic deformată şi plină de praf, stăteau doi bărbaţi de vârstă medie, transpirând abundent în faţa unor pahare al căror conţinut cu siguranţă nu era suc, le ţinea companie o femeie respectabilă ce avea capul înfăşurat într-o broboadă, în pofida căldurii de afară, aplecată asupra unei sticle cu bere brumată. Dau bună ziua şi le urez să aibă poftă. Vădit plictisiţi mesenii întorc capul încet, mă privesc apatic, răspund monosilabic arucându-mi nişte cuvinte venite parcă din altă lume, numai de ei înţelese.

Femeia este singura care mă priveşte cu oarece  interes. Îi simt răceala din ochi, acea privire de peşte fiert, nu ştiu dacă trebuie să mai spun ceva sau să încremenesc în locul în care sunt până apare cineva din partea casei. Devenită interesată de persoana mea, femeiea mă întreabă

  – Cauţi pe cineva  bre? … Primăria este mai încoloşa …

Cred că agenda pe care o ţineam în mână îmi dăduse un aer de om important, care nu putea să aibă treabă decât la primărie. Răspund că nu … că am treabă cu patronul, omiţând să precizez însă că sunt reprezentantul unei firme ce încearcă să promoveze un produs. Ezitarea cred că tot de la agenda ce o ţineam în mână, mi se trăgea! La auzul vorbelor mele unul din cei doi bărbaţi zâmbeşte hâtru, lăsând să i se vadă cei doi dinţi îmbâcsiţi de tutun, mari, galbeni-maronii, singurii pe care-i avea de altfel în partea de sus a gurii, strigând către cineva

 – Ioane… bă Ioane, fă-te-n coa mă, că te caută un domn.  

După gardul curţii apare un om mic de statură, grăsan, îmbrăcat într-un tricou de culoare nedefinită, peste picioarele butucănoase avea traşi o pereche de pantaloni scurţi, încălţat într-o pereche de papuci din cauciuc, părul rar ce părea pus cu furca pe capul său oval asemănător cu cel al oului de curcă, pentru că săracul mai era şi pistruiat, o arătare pe a cărei faţă se citea teama, umilinţa, servilismul…Mă scanează instantaneu, fixează agenda din mâna mea, după care izbucneşte

– Trăiţi!… O bericică rece, o cafeluţă, o gustărică ceva… Da ce zic io, poftiţi la separe, în curte la umbră!  Şi cu vocea schimbată, strigă – Mario, pune  fă  te rog o faţă de masă şi arănjează ceva… Ştii tu , că a venit domnu pe la noi! Sunteţi de la centru, nu? 

 Îi spun că da, într-un fel, dar nu mă lasă să termin ce aveam de spus, că se şi lansează într-o tiradă pe care greu o puteam întrerupe, iar dacă aş fi făcut-o sunt convins că nici nu m-ar fi auzit

– Să ştiţi că io sunt în regulă cu tot ! Nu iau marfă , ca alţii , fără factură şi face speculă… Că daia au bani şi-şi fac vilă…Vedeţi io stau în casa lu tata. E de paiantă. Am tencuit-o şi io. I-am pus termopane ieftine, nu termopane scumpe de mahon, luate fără TVA. Şi-mi face cu ochiul, arătând spre vila vecinului.                                                                                                          

 Nu vreau să zică lumea şi de mine că, deh, io patron, nevasta lucreză la primărie. Da acu cui îi mai pasă, că şi-a făcut actili şi n-are treabăNu pricep nimic, dau din cap ca un căţel de jucărie, omul însă îşi vede în continuare de ale lui. După care mă trage în curte fără să apuc să schiţez vre-un gest mirându-mă de unde atâta putere la un butoi umblător şi mă trezesc sub un umbrar unde se găsea o masă şi patru scaune invitându-mă să iau loc.

– E adevărat că primaru  este verişor cu mine , din partea nevesti-mi, dar eu îmi văd frumuşel de treabă… Hai, fă femeie, mai repede că stă omu ăsta cu dinaintea goală ! Să nu credeţi cumva că vreau să vă mituiesc, că n-am de ce. Că vedem şi noi la televizor ce se întâmplă cu ăştia de dau şpagă. Da eu chiar sunt în regulă cu actili… Dacă mai aveţi timp vi le şi arătMă priveşte vizibil speriat de ce urmează să spun. Câteva broboane de transpiraţie ce i se preling pe tâmple, îi trădează starea de panică.

– Da la mine ospitalitatea aia românească e sfântă…

 Ezită o clipă după care continuă

– A mai fost un domn de la judeţ înaintea matale, săptămâna trecută. S-a simţit omul super. A plecat a doua zi, pe la prânz. A făcut un proces verbal şi gata !  Îi văd răsărindu-i un zâmbet acru în colţul gurii, după care rosteşte

 Dar portbagaj mare mai avea… A încăput în el doi curcani, două canistre cu vin, fo sută de ouşoare de ţară, o cergă pe care o adusesem io de la munte şi care zicea omul că i-a plăcut … Ce mai … am îndesat cam tot ce i-a trebuit pe la casa lui… 

Se uită lung la maşina mea, după care zice

– Al dumitale este cam micuţ. Râde.

 Dar… încăpător Văzând că se îngroaşă gluma şi omul mă consideră altceva decât ceea ce sunt, zic

– Ştiţi, aş vrea să vă spun  de fapt de ce am venit…

  – Stai domnule, ce te grăbeşti aşa, o să-mi spui, e vreme…  

Nu pot să mai spun nimic,  piticania  plină de sudoare din faţa mea m-a luat atât de repede de parcă m-a hipnotizat .

-Hai, făi femeie, mai repede, că se grăbeşte domnu.

  Apare în sfărşit şi amfitrioana, ce avea faţa tencuită cu un fard strident de proastă calitate,  părul vopsit movaliu îl avea legat în creştetul capului ca un măturoi,  purta un tricou cu un decolteu mai mult decât generos, o fustiţă cam strimtă pentru şoldurile opulente, de femeie trăită la ţară, îmbrăcată în grabă, după cum o trădează fermoarul doar pe jumătate închis. Femeia îmi zâmbeşte coplice, într-un flirt rural care mă îngreţoşează. Intinde pe masă o faţă de masă brodată care cu siguranţă odată fusese curată. Îşi lasă peste umărul meu sânii voluptoşi  punându-mi în faţă o ceaşcă cu cafea şi un pahar cu apă minerală rece.

 – Scuzaţi-mă! E cam îngust aici. 

Cred că era mai degrabă o scuză menită să-mi smulgă cu tot dinadinsul un compliment pentru sânii săi fără silicoane, scoşi la înaintare a la Nicoleta Luciu. Ori toate aceste gesturi cred că erau îndelung exersate de către amfitrionii mei. O a doua ceaşcă cu cafea poposeşte în dreptul soţului, care îi acompaniază gesturile cu o privire discretă. Femeia se retrage, neuitând să-mi mai zâmbească o dată.

 – Aşa, că veni vorba, până se încinge grătărelul, poţi să-mi spui pe cine ai şef la judeţ ?Ai venit cu ăştia noi puşi, nu-i aşa ? … că ăia dinainte prea erau împuţiţi şi te priveau de sus. Îţi vorbeau aşa din vârful limbii de parcă noi eram nişte proşti iar ei ditamai sculele. Aiurea…  erau doar nişte nenorociţi de şpăgari… Nu vroiau decât bani, mulţi bani. Pe dumneavoastră vă simt io că sunteţi din alt aluat … Un om de treabă, vorbiţi frumos.  Spunea asta deşi eu nu-mi aminteam să fi scos mai mult de 10 cuvinte.

  Staţi la masă cu mine ca orice om şi sunt sigur că o să ne şi înţelegem şi o să rămânem prieteni, că io am şi gârlă în locaţie de gestiune… Un crap, doi acolo, nu strică că poate oţi avea şi dumneavoastră fo obligaţie. Are balta peşte. Gârla mi-a dat-o primarul, v-am mai spus … este vărul meu din partea nevesti-mi. Că p-aci în comună suntem neam mare, nu ne suflă nimeni în ciorbă. Daia a şi câştigat trei mandate până acuma … Hai făi femeie cu friptura aia !  

Se uită lung după cea care urma să apară.

– Acu e gată!  Răspunde femeia

 – întreabă-l tu pe domnul dacă vrea usturoi sau salată la friptură. Salată verde, dacă se poate, răspund eu gândidu-mă traversat de fiori reci, cât oare va mai continua gluma asta.

– Salată verde Mario auzi, doar domnul este de la oraş ! Adaugă ironic omul din faşa mea, ce-mi devenise fără voie, gazdă. În sfârşit apare şi femeia care aşează pe masă un castron cu salată, două fripturi mari din care se puteau sătura lejer o duzină de meseni şi un coş din plastic plin cu pâine bulgărească, tăiată în felii mari.

– Ce zici şefu, un şpriţ de vin merge la toate astea ? Îi răspund instinctiv.

–  Nu, mulţumesc sunt cu maşina. Mă priveşte aprobator.

– Aşa este… nici eu nu beau când sunt cu maşina, dar am să vă pun un bidonaş de vo două vedre…O probă mică şi când o-ţi ajunge acasă să-l gustaţi. Vin mai bun ca al meu nu are nimeni p-aci.

 Înghit bucăţile de friptură cu noduri şi mă gândesc când să îi spun că nu sunt cel pe care-l bănuia el, ci reprezentantul unei firme şi atât… Gândul că aş putea să-mi iau vreo mamă de bătaie soră cu moartea din cauza confuziei create îmi rostogoleşte din nou broboane mari şi reci de transpiraţie pe şira spinării.

Îmi iau inima în dinţi şi îi zic.

 – Ştiţi, eu de fapt deşi sunt de la judeţ, sunt de fapt de la o firmă de vânzări şi încerc să creez o linie de distribuţie… Nici nu apuc să termin că văd cum omul din faţa mea se învineţeşte la faţă, clipeşte nervos, o venă i se îngroaşă pe gâtul din care izbucneşte un tunet.

– Cuuum ?!  Se şterge nervos pe ceafă a nedumerire, după care continuă

– Cum măăŞi cu o privire de-mi îngheaţă sângele în vene cu toată căldura de afară, rosteşte

 – Păi şi de ce mama dracului nu mi-ai spus de la început … Mă pârlitule … etc  Mă al dracu să mă facă el pe mine să fac infart şi mai multe nu ! Mariooo ! Lasă dracu curcanu ăla, nu-l mai chinui degeaba. Asta nu e cine credeam noi că e… 

 Simt că mă sufoc. Nu ştiu ce gest ar fi trebuit să fac. Lipsit total de inspiraţie, iau paharul cu apă de pe masă şi îl dau peste cap, îngânând o scuză, la întâmplare.

– Şi ce zici mă că vinzi ? Mă întreabă omul, devenit spre uşurarea mea colocvial. După ce îi spun ce şi cum, omul se mai linişteşte.

 – Şi care este mă, preţul corect? Îi dau şi acest amănut, după care îl aud.

 – Mă, du-te dracu!  Îmi spune de această dată pe un ton bland aproape familiar. Deschide complice cu o cheie, uşa de la verandă. Intrăm pe un hol. Cu o altă cheie descuie uşa unei alte încăperi de cel puţin trei ori mai mare decât magazinul propriu-zis. În această încăpere erau îngesuite claie peste grămadă, tot felul de produse alimentare şi îmi spune.

– Iei de câţiva lei marfă pe factură, să ai ce să arăţi la controale, iar restul mărfii, fără factură frate… pe care o ţi aici şi când mai rămâne niţică marfă în galantaru din magazin, dai fuga în casă şi complectezi cu câtă marfă ai pă factură. Dacă vrei să lucrăm aşa, cu o factură mică şi restu fără factură, iau şi dă la tine…dacă nu , du-te dracu să nu te mai văz p-aci că mai aveai niţel şi mă făceai dă balamuc… 

 Mă trece un gând nebunesc prin care doream să mă răzbun puţin pentru umilinţa suferită şi îi zic

– Bine şefu, am înţeles . Nu mai trec pe aici, dar poate vine unchiul meu domnul Savin, şeful corpului de control… Nici nu apuc să termin fraza că-l văd pe om dintr-o dată cum îşi schimbă privirea ce devenise mai devreme de oţel, într-o privire de bovină dusă la abator, în timp ce şi vocea de tenor i se transformă într-o clipă într-una subţire şi piţigăiată de tenor castrat.

– Ha, ha, ha, hai că te-am speriat ! … Am glumit nene ! Păi ce credeaţi că nu am ghicit cu cine sunteţi alde matale rudă, că doar semănaţi că două picături de apă cu domnu şef…unchiul dumneavoastră… vroiam să ştiu doar dacă sunteţi tot aşa dur, ca dânsul. Bandit eşti şefule. Vezi ? Mi-am dat io seama, că doar nu sunt prost ! Îl cunosc bine pe domnul Savin… Hai, fă Mario mai repede cu curcanu ăla … ia şi vinul şi ouălele … ia şi doi crapi dăia din ladă şi ia şi din cutia aia dă carton de sub patu din bucătărie … Şti tu

 Îi spun că nu trebuie să se deranjeze şi că nu vreau absolut nimic . Pândesc momentul când intră în casă, pentru a-şi grăbi nevasta şi mă îndrept către poartă, aproape alergând. Ajung la maşină, mă aşez pe scaun, îmi fac cruce în cerul gurii cu limba de trei ori, pornesc motorul şi oftez uşurat pentru că bătrânica mea a pornit din prima , minune Dumnezeiască, nu alta. Las puţin geamul portierei jos pentru că în maşină nu se putea respira de cald şi înainte de a porni în trombă reuşesc să aud

 – Mă firar mama lui a dracu în ce încurcătură m-a băgat sclemberistul ăsta… 

Mă uit pe scaunul de lângă mine pe care se odihneşte  cauza principală a acestei întâmplări şi oftez. Habar nu aveam câte probleme îţi poate creea o amărâtă de agendă !    

 

I.C. MANDU

 

 






Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *